ÎNVĂŢĂM...(?)

După un anumit timp, omul învaţă
să perceapă diferenţa subtilă
între a susţine o mână
şi a înlănţui un suflet
şi învaţă că iubirea
nu înseamnă a te culca cu cineva
şi că a avea pe cineva alături
nu e sinonim cu starea de siguranţă...
Şi aşa omul începe să înveţe...
că sărutările nu sunt contracte
şi cadourile nu sunt promisiuni,
şi aşa omul începe să-şi accepte căderile
cu capul sus şi ochii larg deschişi,
şi învaţă să-şi construiască toate drumurile
bazându-se pe astăzi şi acum,
pentru că terenul lui "mâine"
este prea nesigur pentru a face planuri ...
şi că viitorul are mai mereu
o mulţime de variante
care se opresc, însă, la jumatatea drumului.
Şi după un timp,
omul învaţă că dacă e prea mult,
până şi căldura
cea dătătoare de viaţă a soarelui,
arde şi calcinează.
Aşa că începe să-şi planteze propria grădină
şi-şi împodobeşte propriul suflet,
în loc să mai aştepte ca altcineva
să-i aducă flori,
şi învaţă
că, într-adevăr, poate suporta,
că, într-adevăr, are forţă,
că, într-adevăr, e valoros,
şi că omul învaţă şi învaţă ...
cu fiecare zi învaţă.

Cu timpul înveţi că
a sta alături de cineva
pentru că îţi oferă un viitor bun,
înseamnă că,
mai devreme sau mai târziu,
vei vrea să te întorci la trecut.

Cu timpul înţelegi că
doar cel care e capabil să te iubească
cu defectele tale,
fără a pretinde să te schimbe,
îţi poate aduce toată fericirea
pe care ţi-o doreşti.
Îţi dai seama cu timpul
că dacă eşti alături de această persoană
doar pentru a-ţi întovărăşi singurătatea,
în mod inexorabil vei ajunge
să nu mai vrei să o vezi.

Ajungi cu timpul să înţelegi
că adevăraţii prieteni sunt număraţi
şi că cel care nu luptă pentru ei,
mai devreme sau mai târziu,
se va vedea înconjurat
doar de false prietenii.

Cu timpul înveţi
că vorbele spuse într-un moment de mânie,
pot continua tot restul vieţii
să facă rău celui rănit.

Cu timpul înveţi
că a scuza e ceva ce poate face oricine,
dar că a ierta,
asta doar sufletele cu adevarat mari
o pot face.

Cu timpul înţelegi
că dacă ai rănit grav un prieten,
e foarte probabil că niciodată
prietenia lui
nu va mai fi la aceeaşi intensitate.

Cu timpul îţi dai seama că,
deşi poţi fi fericit cu prietenii tăi,
într-o bună zi
vei plânge după cei pe care
i-ai lăsat să plece.

Cu timpul îţi dai seama că
fiecare experienţă trăită
alături de fiecare fiinţă,
nu se va mai repeta niciodată.

Cu timpul îţi dai seama că
cel care umileşte sau dispreţuieşte
o fiinţa umană,
mai devreme sau mai târziu,
va suferi aceleaşi umilinţe şi dispreţ,
dar multiplicate, ridicate la pătrat.

Cu timpul înveţi că
grăbind sau forţând lucrurile
să se petreacă,
asta va determina ca, în final,
ele nu vor mai fi aşa cum sperai.

Cu timpul îţi dai seama că,
în realitate,
cel mai bun nu era viitorul,
ci momentul pe care-l trăiai
exact în acel moment.
Cu timpul vei vedea că,
deşi te simţi fericit
cu cei care-ţi sunt împrejur,
îţi vor lipsi teribil
cei care mai ieri erau cu tine
şi acum s-au dus
şi nu mai sunt...

Cu timpul vei învăţa că,
încercând să ierţi sau să ceri iertare,
să spui că iubeşti,
să spui că ţi-e dor,
să spui că ai nevoie,
să spui că vrei să fii prieten,
dinaintea unui mormânt,
nu mai are nici un sens.

Dar din păcate,
toate acestea
se învaţă
doar cu timpul...

(Jorge Luis Borges )

Stropi de ploaie

Saruta ploaia care scrie cu stropi
de vise, un roman...
Pe care il citesc in noapte cu
ochii atintiti pe geam..
Sunt lacrimi reci, cu care plange,
de suparare, cate-un nor
Asa cum plange si campia,cand
florile palesc si mor..

In geam imi bate noaptea, cu
stropi de ploaie reci..
Ce-n simpla lor cadere, tresar
prin gand cand treci..
Ma-nvaluie fiorul, cand simt cum
ploaia trece...
Si-n trista vraja-a noptii,tot ce
se-ntampla-i rece...

Saruta ploaia care scrie cu stropi
de vise,o idila..
Pe care o traiesc in minte,
si-o recitesc fila cu fila.
Cu fiecare zi ce trece,se-aduna
lacrimi si tumult...
In noptile cand stau de veghe, si
glasul ploii il ascult..

E inca noapte,si mi-e dor
s-ascult un cantec in surdina
S-astept o stea sa cada lin, si-n
toiul visului sa vina..
Sa imi aline cate-un dor, si sa-mi
vorbeasca despre tine..
Purtandu-ma pe-un val de vis, in
toiul noptii cu suspine..

Saruta ploaia care scrie cu stropi
de vise, un destin..
Ce va ramane marturie, in calea
anilor ce vin...
Si stropii ce se scurg alene, pe
geamul care stie multe
Se odihnesc pe fruntea noptii
incet, tacerea sa-i asculte

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

---

Romanţa cheii




Cheia ce mi-ai dat aseară -
Cheia de la poarta verde -
Am pierdut-o chiar aseară!...
Dar ce cheie nu se pierde?
Cheia ce mi-ai dat aseară
Mi-a căzut din turn,
Pe scară,
Şi căzând, mi-a stins lumina.


Cheia ce-am pierdut aseară
Am cătat-o ;
Dar pe scară
Era noapte ca şi-afară -
Noapte ca sub boltuita
Cupolă de mănăstire,
Când s-au stins pe la icoane
Lumânările de ceară.


Şi-am rămas în turnul gotic -
Turnul celor trei blazoane:
Al Iubirii,
Al Speranţei,
Şi-al Credinţei viitoare...
Şi-am rămas în turnul gotic
Domn pe-ntinsele imperii
Ale negrului haotic.


Şi-au trecut de-aseară clipe,
Şi-au trecut de-aseară ore,
Şi-ale zorilor aripe
Fluturatu-mi-au grăbite,
Ca şi clipele trăite
Pe-albul treptelor sonore.


Şi m-am coborât pe scară...
Dar pe cea din urmă treaptă
Cheia ce mi-ai dat aseară
Am găsit-o prefăcută
Într-o cupă albă, plină
Cu vin verde de cucută.


Şi pe cea din urmă treaptă
Am îngenuncheat
Şi-am plâns -
Căci pe cea din urmă treaptă,
Ca-ntr-o carte înţeleaptă,
Am citit în fundul cupei
Naufragiul ce m-aşteaptă!...